3 metafore din Comunism este o expoziție temporară, la Muzeul de Pânze și Povești. Rezultat al rezidenței de creație pentru tineri din 2024, oferită de Asociația Mândra Project, expoziția este semnată de artistul grafic Ada Mureșan. Aceasta a ales 3 metafore, des întâlnite în comunitatea din Mândra în decursul procesului de documntare. A creat, astfel, trei vizualuri însoțite de cele mai importante informații, despre care artista consideră că ar trebui neapărat să ajungă la noua generație. Ada a lucrat împreună cu meșterul fierar din sat, Ioan Itu, care a creat o instalație pe care au fost montate printurile celor 3 povești.
În perioada comunistă, se producea foarte – foarte mult sirop natural, din fructe de pădure sau din livezi, care erau culese în cantități uriașe, la normă/cotă. El se servea cu sifon rece. Sifonul era o tradiție artizanală, nelipsită din memoria colectivă a celor care au trait în ”’Epoca de Aur’. Dacă la dughenele din oraș era, exclusiv, pe post de răcoritor, acasă avea dublu rol: preparai siropul pentru copii și celebrul șpriț cu vin, pentru adulți.
La început, sunt fabricate sifoane din sticlă groasă. Contra unei sume modice puteau fi umplute în așazisele sifonării, unde era mereu coadă și unde erau trimiși, de regulă, copiii. Utilajele de umplut sifoane foloseau apă de la robinet și dioxid de carbon. Din cauza presiunii, uneori câte un sifon mai exploda, astfel încât devine imperios necesar să fie acoperite cu o plasă metalică tare, de protecție. Pe la mijlocul anilor ’70 apare în comerț autosifonul, produs la Timișoara și confecționat din inox – are în partea superioară un suport cu filet, în care se montează o „capsulă”/ o butelie mică din oțel, care se poate reumple cu dioxid de carbon la presiune înaltă.
Sensul expresiei “a sifona” a apărut în interiorul limbii române printr-un proces de metaforizare. Însemnă a trăda, a pârâ. A duce vorba de colo-colo. A face rău! Sifonatul era una dintre cele mai abile arme pe care le foloseau comuniștii pentru a controla și îngenunchea poporul. Metodele prin care oamenii erau determinați să sifoneze, erau cumplite: deţinuţii erau daţi cu capul de pereţi, sfâşiaţi de câini şi călcaţi în picioare de cai. S-au consemnat nenumărate violuri, bătăi violente, “până sărea carne-n tavan”, experimente macabre, sadice, o violență dusă la extrem, torturi permanente fizice și psihice greu de imaginat și suportat, care aveau ca scop dezumanizarea totală a individului, distrugerea completă a personalității acestuia și trădarea tuturor alor lui. Și, cu toate acestea, mulți dintre români nu au sifonat. Decât cu sirop și cu șpriț…
Nu multe state din lume aveau, la vremea aceea, mașină națională! Dar chiar dacă noi ne lăudam că avem așa ceva, nu oricine putea avea Dacie, în perioada comunistă. Aceasta se putea obţine doar cu aprobare de la Partid și timpul de așteptare era între 4 și 5 ani. Prețul era aproape cât al unui apartament: 70.000 de lei, dar, pe sub mână, de la cei care-și vindeau “aprobările”, se cumpăra cu 120.000 de lei.
Inițial, Ceauşescu avea Mercedes şi cei de la securitate BMW-uri. Apoi a hotărât ca maşina principală de protocol a tuturor instituțiilor statului roman să fie o mașină românească: Dacia 1300, fabricată la Ploiești. După un drum la Scorniceşti, când Daciile 1300 nu au făcut faţă la viteza coloanei oficiale, Ceaușescu a fost luat cu elicopterul și a hotărât, pe loc, să se implice, personal, deși nu avea studii, în crearea unei mașini cu dotări ieșite din comun pentru anii ’80. Așa a apărut Dacia 2000, poreclită și “Tovarășa”… De fapt Renault 20 TS asamblat în România. Mașina era vopsită în negru sau albastru şi a fost destinată doar elitei comuniste.
Însă, chiar dacă aveai mașină, mai bună sau mai proastă, nu puteai circula când voiai și unde voiai… Nu după ora 22.00 și duminica doar alternativ: mașinile care aveau ultima cifră a numărului de înmatriculare cu soţ circulau o duminică, cele care se terminau în cifră fără soț mergeau cealaltă duminică.
Combustibilul era o altă problemă mare în Republica Socialistă România, iar Ceaușescu a decis să raționalizeze benzina. Fiecare român primea 40 de litri în Bucureşti sau 17 litri în judeţe pe lună. Erau cozi imense pentru benzină, oamenii luat în bidoane și canistre și o vindeau la negru.
Din cauza faptului că celebra Dacia 1310 era construită extrem de low-cost, chiar și pentru anii ’70, se strica foarte repede. Însă se și putea repara, rapid, cu ce aveai la îndemână. Astfel, toți șoferii și șoferițele deveniseră mecanici auto fără diplomă. Toată lumea știa să sufle în “jigler”, să pună un ciorap de damă în locul curelei alternatorului, să se ajute de un patent ori o șurubelniță să deșurubeze sau să desfunde vreo piesă de mizerie și toată lumea încălzea, iarna, bujiile pe aragaz. Iar SÂRMA era cea mai utilizată „piesă” alternativă pe care o foloseai (indiferent că era una subțirică, pe care o puteai lua din orice gard de pe marginea drumului sau alta mai groasă, preferabil galvanizată). A fost și rămâne atât de populară, încât a intrat în folclorul românesc!
În 1944, trei din patru români erau țărani și se ocupau cu agricultura. Ei țineau foarte mult la pământul lor, moștenit sau cumpărat cu sacrificii foarte mari, pământ care era sursă de hrană și viață. Naționalizarea proprietăților private și colectivizarea aduce disperarea în satele românești. Pământul nu mai era al oamenilor, au apărut cartelele cu rații și cotele pe care trebuiau să le plătească. Toate acestea au schimbat universul țăranului român…
Introduse în 1951, cotele fixe reprezentau până la 60% din produsele gospodăriei țărănești. Erau mijloace indirecte de a-i determina pe săteni să renunțe la pământuri și să intre în gospodării colective. De multe ori erau nevoiți să mai cumpere produse ca să-și poată plăti cotele. În caz contrar, măsurile erau draconice.
Începând cu anii 80, în Republica Socialistă România s-a ajuns la inventarea unui așa zis „Program de alimentație științifică a populației”, care nu era altceva decât un plan de acoperire a situației în care, în România, se ajunsese în stadiul în care românii erau efectiv înfometați. Potrivit acestui plan odios, raţia alocată fiecărui român era următoarea: 300 de grame pâine pe zi, 500 de grame de brânză pe lună, circa 10 ouă pe lună, 500 de grame de carne de porc sau vită pe lună, 1 kg de carne de pasăre pe lună, 100 de grame de unt în fiecare lună, 1 kg de zahăr, 1 litru de ulei, şi 1 kg de făină pe lună. Pâine nu puteai cumpăra decât din localitatea de domiciliu și, dacă erai prins că ai achiziționat mai mult decât prevedea programul oficial, riscai închisoare de până la 5 ani.
În 1982 este interzisă servirea cafelei la mesele şi întâlnirile oficiale. Aceasta a fost înlocuită de un amestec din ciocoare, năut şi orz. Tot atunci, apare salamul de soia, conservele și indicația prețioasă: “Nicio masă fără pește”. Apar cartelele, pentru a se controla mai bine raționalizarea, dar nici măcar aceste cantităţi mult reduse nu puteau fi respectate, din cauza lipsei alimentelor. Și astfel, au început cozile interminabile și dezumanizante, plus rețeaua PCR ( pile, cunoștințe și relații).