Fără apă, educația nu prinde rădăcini

În ultimii ani, pentru noi, la Mândra, Valea nu a fost doar un loc, ci un spațiu de învățare, în care artiști, cercetători , alături de copiii, profesorii și oamenii din comunitate au început să se uite din nou la apă, nu ca la un decor, ci ca la un organism viu și complex…
Acest interviu face parte dintr-un demers mai amplu în care suntem implicați ca parteneri: „OLT: Oameni. Locuri. Timp.”, un proiect al organizației Make Better (MKBT), de reapropiere a comunităților de râul Olt și de afluenții lui, cum este Valea Mândrei. În acest context, lucrăm și alături de Școala din Mândra, într-un proiect pilot care explorează educația ancorată în loc, în care râul devine parte din procesul de învățare.
Maria Pepine face parte din organizația MKBT, activă de peste zece ani în regenerare urbană. Locuiește la Berlin, dar, pe linie maternă, este originară din satul Ileni, Făgăraș. Proiectul pe care îl coordonează în prezent este pentru ea și o punte către propriile rădăcini. Maria are studii de master în comunicare (SNSPA, București) și în educație pentru dezvoltare durabilă (Alice Salomon Hochschule, Berlin), precum și certificat de pedagogie în natură.

Interviu cu Maria Pepine (MKBT), specialist în educație durabilă și pedagogie în natură

Dacă un râu ar fi un profesor, ce ne-ar învăța mai întâi?

Cred că ne-ar învăța să ne exersăm atenția, cu toată ființa noastră; o atenție care nu cere rezultate imediate, învățare rapidă sau rezolvarea unor probleme, ci mai degrabă o deschidere a minții și a simțurilor, o permisiune de a ne lăsa cuprinși de ceea ce este în jurul nostru.

Ce înseamnă, pe scurt, educația „place-based” atunci când vorbim despre un râu local?

Educația ancorată în loc se practică și se construiește cu resursele și caracteristicile care definesc acel loc—de la oameni la relief la tradiții la problemele cu care se confruntă comunitatea. Este un tip de educație care ancorează omul în loc, îl învăță rolul său întâi în lumea sa mică și abia apoi rolul său în lumea mai mare. Pentru o comunitate traversată de râu, apa are o însemnătate foarte complexă, deci poate fi abordată din multiple perspective, interdisciplinar.

De ce e important ca elevii să meargă efectiv pe malul apei și nu doar să învețe despre ea din manual?

Cum putem afla că focul arde dacă n-am simțit căldura pe pielea noastră? Cum putem ști că zăpada e rece dacă nu o atingem? Avem nevoie de experiență cu râul pentru a-l înțelege și pentru a face loc sentimentului de atașament, care să vină în completarea informației din manual. Manualul nu e suficient pentru a genera un comportament prudent, de grijă sau de drag.

Cum se schimbă relația copiilor cu natura când încep să observe cu propriile simțuri?

Schimbările de comportament nu sunt niciodată rapide sau simple, iar de multe ori copiii răspund dezirabil (pentru adulții din jur) sau își schimbă comportamentul pe termen scurt. Cred că trebuie să ne întrebăm ce anume construim și încurajăm când le dăm voie copiilor să simtă. Dacă le permitem să se apropie de râuri, de maluri, de fenomene naturale, le permitem să vadă și să simtă singuri din ce este făcută lumea aceasta: din contraste, din lucruri pe care nu le înțelegem mereu, din multiple nuanțe. Deci cred că putem încuraja un tip de atitudine care să îmbie copiii să caute răspunsuri complexe, să stea în discomfort fără să vrea să găsească soluții rapide, să aibă răbdare și toleranță.

Ce rol poate avea râul Olt (și afluenții lui, ca Valea Mândrei) într-o pedagogie locală vie?

Ne uităm la râul Olt și la afluenții săi simultan drept conținut și context pentru învățare. Când este conținut, Oltul generează un curriculum animat, pentru că îl privim ca: ecosistem, resursă istorică, sursă de inspirație literară și artistică, infrastructură, motor economic și agricol, etc. Când este context de învățare, râul și malurile oferă cadrul concret pentru: ieșiri pe teren, observație directă, cercetare, întâlniri comunitare, proiecte cu relevanță publică.

Care este cea mai puternică întrebare pe care o putem pune copiilor despre apă?

Cea mai importantă întrebare este cea mai relevantă pentru ei, iar copiii ne pot ghida înspre ceea ce e important pentru ei, dacă le dăm timp și avem răbdare. Cred că o bună întrebare de început ar fi: de unde vine apa pe care o folosesc? Ați fi surprinși cât de puțini adulți pot răspunde.

Ce se pierde atunci când educația despre natură rămâne doar teoretică?

Se pierde șansa de a crea emoție, fascinație, curiozitate, posibilitatea de a cunoaște prin propriile simțuri și de a ne crea propriile filtre de înțelegere. În educația teoretică poate exista învățare, poate chiar și înțelegere, dar prea puțin se mijlocește un simț al responsabilității morale, o relație. Studiile recente demonstrează că a ști un lucru (a avea informații) nu se traduce neapărat în a avea un comportament de grijă față de natură.

Cum ar arăta o școală care își asumă râul din apropiere ca parte din curriculum?

O școală care își asumă râul ca parte din curriculum se desparte de o gândire fragmentată a educației și de abordarea ocazională a râului și reorganizează învățarea în jurul relației cu apa. Râul devine firul roșu al învățării (sezonier, de exemplu) și „se croiește” pe programă, ancorând-o în contextul local. De la biodiversitate la niveluri de poluare, de la colectarea de povești la dezbaterea infrastructurii de acces la apă, totul poate fi tematizat la școală.

O astfel de școală ar fi într-o relație constantă cu râul, cu mediul și cu comunitatea, deci nu ar mai exista presiunea de a produce și de a livra ceva imediat, ci ar exista timp pentru observație, reflecție, aprofundare, explorare. Profesorii ar colabora mai mult, ar lucra interdisciplinar, elevii ar avea mai mult context pentru învățare, ar face legături între materii mai bine și mai ușor, ar exista entuziasm și curiozitate. Există o corelație directă între entuziasm și bucuria de a învăța și obținerea de note mai bune la clasă.

Ce schimbă, pe termen lung, apropierea fizică de apă în felul în care copiii vor lua decizii ca adulți?

Accesul direct și apropierea constantă fac parte dintr-un exercițiu de prezență, de atenție și de înțelegere că lumea funcționează în relații care necesită timp. Observând direct apa, malurile, transformările, oamenii pot învăța că nicio decizie nu este izolată, că orice acțiune sau decizie are consecințe (pe termen scurt sau lung), se poate dezvolta capacitatea de a anticipa impactul propriilor alegeri. Cred că apa, similar altor elementele, poate sta la baza unor experiențe formative care modelează discernământul și cultura unei comunități.